tranzitie

Orice dispozitiv care se conectează la Internet utilizează în acest sens o adresă unică – un şir de numere cunoscut sub numele de IP (Internet Protocol). Versiunea IP creată în anul 1977 şi utilizată începând cu anul 1983 este IPv4. În momentul în care acest protocol a fost dezvoltat, s-a considerat că cele 4 miliarde de adrese separate care pot fi oferite prin acest protocol vor fi suficiente pentru a acoperi cererile de adrese.

Însă introducerea pe piaţă şi utilizarea tot mai largă a noilor dispozitive care pot fi conectate la Internet (telefoane mobile, console de jocuri, etc) au adus în atenţie o problemă care în 1977 părea imposibilă: inevitabila epuizare a adreselor IPv4. În faţa acestei probleme, comunitatea tehnică a dezvoltat un nou protocol, IPv6, care oferă un număr infinit mai mare de adrese IP - 2¹²⁸ . Alocarea de blocuri de adrese IPv6 a început încă din 1999.

În februarie 2011, ICANN a anunţat că nu mai dispune de adrese IPv4, astfel că în momentul de faţă singurele astfel de adrese disponibile spre alocare ISP-iştilor, şi, ulterior, utilizatorilor finali, sunt deţinute de către registrele regionale. În acest context, tranziţia de la IPv4 la IPV6 reprezintă „una dintre cele mai importante măsuri necesare pentru a proteja Internetul aşa cum îl cunoaştem astăzi” (aşa cum menţiona Vint Cerf, vice-preşedinte Google şi unul dintre „fondatorii Internetului") şi, astfel, o provocare pentru categorii diverse de actori: furnizori de servicii Internet (ISP-işti), producători de echipamente şi aplicaţii, furnizori de conţinut şi utilizatori finali. În faţa acestor provocări, unele guverne (Statele Unite, Japonia, Australia, China, etc) au înţeles necesitatea promovării şi încurajării tranziţiei de la IPv4 la IPv6, lansând o serie de iniţiative în acest sens.