CCTV în școală ca mecanism disciplinar pentru elevi

O scurtă analiză din partea unui (fost) elev. Mulțumim pentru contribuțiile sale la acest articol lui Bogdan Lungu, intern ApTI.

“Dacă ne văd pe cameră?” ar putea deveni noua grijă a elevilor în toate școlile preuniversitare, dacă ceea ce spune Ministrului Educației, Ligia Deca, ar fi implementat. Înregistrarea în permanență a tuturor orelor poate deveni un scenariu real pentru școlile din România. Susținatorii acestei “soluții” consideră că este o măsură necesară pentru adresarea violenței în școli, mai ales după episodul recent în care un profesor a fost înjunghiat de un elev în timpul orei. Un alt motiv ar fi descurajarea elevilor cu comportamente de tip antisocial. Doar că implicațiile supravegherii constante sunt mult mai adânci decât atât.

În cadrul instituțiilor de învățământ, camerele de supraveghere există momentan ca măsură anti-fraudă pentru examene, adică monitorizarea și supravegherea examenului de capacitate și cel de bacalaureat. Dar orice tip de supraveghere, mai ales una constantă, vine la pachet și cu un tip anume de disciplinare a celui supravegheat, al elevului, în acest caz. Ligia Deca, în declarația ei oficială, spune că "trebuie să avem grijă vizavi de dreptul la imagine, de dreptul profesorului de a nu fi supravegheat în timpul orei" dar în legătură cu dreptul elevului de a nu fi supravegheat ce trebuie făcut?

În cartea sa Surveiller et punir (A supraveghea și a pedepsi) Michel Foucault vorbește despre cum supravegherea a fost utilizata de marii reformatori liberali ai secolului XIX în cadrul penitenciarelor. Faimosul filosof Jeremy Bentham a venit cu o schemă conceptuală pentru o clădire numită Panopticum: o închisoare rotundă, cu un turn de supraveghere fix în mijloc. Toate celulele sunt orientate cu fața spre acest turn de supraveghere. Scopul era următorul: prin supraveghere, cei închiși își vor monitoriza și regla în permanență comportamentul de unii singuri, de frica pedepsei în cazul în care comportamentul lor ar fi fost sesizat ca fiind unul rău. Așa ei vor fi disciplinați, fără control fizic, ci printr-un mod diferit, unul propriu, mental. Doar că instrumentarul disciplinar este cel al controlorului, nu cel al controlatului. Disciplina vine din exterior, nu ca autodisciplină, care implică un grad înalt de libertate interioară.

Așa poate arăta și școala românească dacă sistemul comprehensiv de camere de supraveghere ajunge să fie folosit zi de zi, oră de oră. Elevii vor fi descurajați din a se comporta natural, autentic și spontan. Disciplinarea impusă prin supravegherea instituționalizată, cu ajutorul camerelor CCTV, poate ajunge să fie interiorizata de către elev, acest lucru reducându-i spontaneitatea naturală vârstei (și omului). Asta schimbă evident dinamica elev-elev și cea elev-profesor. De frică că te vede cineva pe cameră că faci ceva interpretat ca fiind “antisocial” sau “greșit” mai bine nu vorbești cu colegii tăi și-ți vezi de treaba ta. Nu ar încuraja fix asta comportamentul de tip antisocial?

Monitorizarea continuă constituie și un tip de violență spirituală, care neagă exprimarea spontană a emoțiilor într-un mod autentic, lucru care se face pe termen lung și rănește pe termen lung. Odată ce monitorizarea devine o chestiune cotidiană, elevul ajunge să normalizeze ideea de a fi supravegheat continuu. A fi supravegheat nu mai e un lucru problematic, care provoacă anxietăți justificate, ci o chestiune de zi cu zi a procesului educațional românesc, o realitate cotidiană. Supravegherea devine, realmente, la fel de neimpresionantă ca tentativele de phishing care conțin numele tău sau cookie-urile dacă se face tot timpul, peste tot - și pe telefoane, de marile companii tech dar și de guverne, la școală.

Disciplinarea prin supraveghere cară cu ea o “microfizică a puterii”, în termenii lui Foucault. Adică aceasta nu este o putere foarte colorată și vizibilă, ci acționează într-un mod mult mai subtil, și deseori pare că vine, de bună voie, de la subiectul disciplinat, de la elev în cazul nostru, și că nu este ceva generat din exterior. Comportamentul ajunge să fie reglat din interior spre exterior, creând iluzia că vine din propria voință a subiectului, elevul.

Mai exact, tipul ăsta de putere disciplinară prin supraveghere face ca subiectul, elevul, să-și regleze comportamentul încât să nu fie problematic pentru cel care supraveghează - cel care se uită pe cameră. Ca atunci când se uită profesorul mai insistent la tine și-ți schimbi instant comportamentul, ca nu cumva să fii atenționat. Asta înseamna docilitate, adică internalizarea unui comportament pe placul maestrului - în cazul de față, instituțiilor școlare, inspectoratelor și Ministerului Educației. Și ce expert în normalitate poate judeca și defini un comportament „non-problematic” în cadrul școlii?

Modul în care te miști, vorbești și acționezi va fi strict reglementat pentru inchizitorul ochi al camerei. Foucault spune ca asta duce la producția de “corpuri docile”, corpuri care se mișcă conform disciplinei interiorizate prin supravegherea instituționalizată - ca-n armată și în penitenciar.

Așadar, supravegherea permanentă în cadrul școlilor poate fi văzută ca o molimă sufletească adusă la adresa elevilor - o malaise, o ciumă năpăstuită peste elev, fără voia lui, fără pic de considerație pentru ce înseamnă, de fapt, supravegherea pe termen lung: disciplinare, docilitate, estompare a spontaneității naturale și un atac direct la adresa autenticității elevilor în cadrul școlilor din România.

Mai departe, pe lângă molima adusă la adresa elevilor, mai vin altele la pachet, după cum au arătat colegii din ApTI; function creep și pronunțarea CEDO (Antović and Mirković v. Montenegro) împotriva supravegherii continue a orelor de curs care încalcă dreptul de viață privată al profesorului. Tehnologii deja existente își lăgesc orizontul de funcționare iar drepturile omului sunt încălcate. Școlile trebuie păzite de asemenea lucruri.

Școala supravegheată și monitorizata perpetuu ar ajunge foarte similară cu un penitenciar, confirmând o zicală deja des întâlnită printre elevi despre experiența lor cu școala românească "la școală e ca la pușcărie". După cum spunea chiar Foucault "Este surprinzător că închisorile seamănă cu fabricile, școlile, cazărmile, spitalele, care toate seamănă cu închisorile?"

Această propunere făcută de Ministrul Educației trebuie privită exact așa cum este în realitate: un atac adus la adresa auto-determinării și libertății interioare a elevilor din România.