Cum elaborează Comisia Europeană recomandări de auto-reglementare pentru ISP-işti

Articol preluat din Newsletter-ul EDRi 9.9

Cum este posibil ca o industrie sau un sector dintr-o industrie să fie de acord, “voluntar”, să-şi pedepsească clienţii şi să restricţioneze libertatea de exprimare? Unul dintre cele mai interesante şi mai evocatoare exemple de astfel de cazuri este cel al “dialogului public-privat privind lupta împotriva activităţilor ilegale din mediul online”.

În noiembrie 2009, Directoratul General pentru Justiţie, Libertate şi Securitate al Comisiei Europene(ale cărui responsabilităţi au fost preluate, în noua Comisie, de către Directoratul General pentru Afaceri Interne) a invitat o serie de companii Internet (dar nu şi societatea civilă) la o discuţie despre problema conţinutului online ilegal, cu referire în principal la abuzuri asupra copiilor, terorism şi rasism/xenofobie. În cadrul respectivei întâlniri nu a fost identificată nicio problemă care ar necesita o atenţie deosebită, dar au fost prezentate câteva soluţii deja utilizate în lupta împotriva acestui tip de conţinut.

Comisia Europeană şi-a luat angajamentul de a pregăti o propunere de recomandări care să stea la baza unor discuţii ulterioare. Textul acestei propuneri urma să reprezinte maniera în care Comisia a înţeles poziţia industriei, şi nu o propunere propriu-zisă a Comisiei. Ca urmare, documentul nu trebuia să urmeze procedurile interne de avizare din cadrul Comisiei, şi, nefiind o propunere legislativă, nici să fie supus dezbaterii Consiliului Uniunii Europene şi Parlamentului European.

Ca urmare, Comisia e elaborat recomandările respective, acestea descriind o gamă largă de circumstanţe în care “furnizorii de Internet” ar putea “elimina sau dezactiva accesul” la conţinut, fără să existe vreo formă de supervizare judiciară sau vreo obligaţie clară pentru autorităţile publice de a acţiona împotriva conţinutul ilegal – un dialog public-privat în care autorităţile publice nu fac nimic, iar sectorul privat face totul, în afara oricărui proces democratic şi cu încălcarea principiului supremaţiei legii.

O altă întâlnire a fost organizată de către Comisie în mai 2010. În cadrul acestei întâlniri, EDRi a solicitat informaţii despre problemele specifice care au fost identificate cu referire la conţinutul ilegal găzduit în Europa şi la care recomandările respective ar propune o soluţie. Nu s-a oferit niciun răspuns. Reprezentanţii industriei au mers mai departe şi au întrebat de ce textul propus nu face referire la furnizorii de servicii de găzduire, şi nu la “furnizorii de Internet”, din moment ce Comisia vorbeşte doare despre furnizorii de servicii de găzduire. Şi această întrebare a rămas fără răspuns. La finalul întâlnirii, Comisia a promis că va lua în considerare poziţiile exprimate şi că va revizui recomandările. Între timp, ERDi şi EuroISPA (Asociaţia Europeană a Furnizorilor de Servicii Internet) au pregătit o scrisoare comună în care au explicat care sunt cerinţele minime care ar trebuie respectate.

În decembrie, 2010 Comisia Europeană a publicat o altă propunere de recomandări, care însă este identică celei din mai. O nouă întâlnire a avut loc, aceleaşi întrebări au fost ridicate, iar Comisia nu a reuşit nici de data aceasta să ofere informaţii referitoare la natura problemelor pe care recomandările respective ar urma să le rezolve. EDRi, EuroISPA şi ETNO (Asociaţia Europeană a Operatorilor de Reţele de Telecomunicaţii) au elaborat o altă scrisoare în care au menţionat observaţiile şi cerinţele societăţii civile şi industriei. Singurul răspuns transmis a fost acela că scrisoarea a fost primită şi că nu i se va răspunde înainte de luna iunie.

Întregul proces reprezintă, de fapt, o soluţie în căutarea unei probleme, şi este posibil graţie unei “portiţe” care permite serviciilor Comisiei Europene să elaboreze propuneri care au o importanţă majoră pentru libertatea de exprimare, fără vreo supervizare birocratică sau democratică, sub pretextul că propunerile nu sunt ale Comisiei.

Licenţă: Creative Commons Atribuire 3.0