Consiliul Europei îşi propune să definească o nouă noţiune de “media”

Articol preluat din Newsletter-ul EDRi 9.8   

A patra întâlnire a Comisiei de experţi pentru noile media („new media”) (MC-NM) a Consiliului Europei a avut loc la Strasbourg, în 28-29 martie 2011, şi a avut patru puncte princpale pe agenda de discuţii. Primul punct a constat într-o discuţie pe marginea comentariilor primite în cadrul procesului de consultare publică asupra a două proiecte de recomandări privind protecţia drepturilor omului cu privire la motoarele de căutare şi la serviciile reţelelor sociale. Lucrările Comisiei de experţi sunt conduse de către reprezentantul Olandei (Sjoera Nas) şi asistate de un secretariat. Cele două proiecte de recomandări sunt însoţite de ghiduri destinate furnizorilor de astfel de servicii (motoare de căutare şi reţele sociale). Al doilea punct de pe agendă a constat într-o discuţie asupra unui proiect de recomandare privind o nouă noţiune de media. Discuţiile asupra celor două subiecte au fost iniţiate în cadrul întâlnirilor anterioare ale Comisiei din martie şi septembrie 2010.

Perioada de consultarea publică asupra proiectului de recomandare privind reţelele sociale şi motoarele de căutare va fi extinsă, ca urmare a numărului mic de răspunsuri primite până în prezent şi a faptului că cele mai multe dintre ele aparţin societăţii civile, existând un singur răspuns de la un actor de pe piaţă. Din răspunsurile primite reiese că principala preocupare a societăţii civile constă în asigurarea unei mai bune protecţii a datelor cu caracter personal ale cetăţenilor care utilizează serviciile respective, precum şi a libertăţii de exprimare şi de informare, în special în cazurile în care aceasta este ameninţată de măsuri precum filtrarea conţinutului şi blocarea accesului. Pe de altă parte, răspunsul reprezentantului industriei reflectă faptul că datele cu caracter personal reprezintă principala “monedă de schimb” a aşa-numitelor servicii libere, în special atunci când aceste date sunt folosite pentru realizarea de profiluri comportamentale şi în scopuri de marketing.

Simplul fapt că există un singur răspuns din partea industriei 2.0 denotă necesitatea reglementării acestui sector astfel încât să se asigure o mai bună respectare a drepturile fundamentale.  De fapt, acţiunile Uniunii Europene şi ale altor câteva state europene referitoare la o companie americană deţinătoare a unui motor de căutare (companie care a fost inclusiv amendată) arată că atunci când o companie îşi desfăşoară activitatea într-o anumită regiune sau ţară, trebuie să se supună legislaţiei din regiunea/ţara respectivă. Va fi probabil nevoie de acţiuni similare şi în cazul reţelelor sociale.

Lipsa unor răspunsuri din partea reţelelor sociale europene ar putea însemna că acestea nu au înţeles deocamdată că un proces comun de definire a unor ghiduri privind respectarea drepturilor omului împreună cu instituţii precum Consiliul Europei (aşa cum au înţeles Asociaţia Europeană a Internet Service Providerilor – EuroISPA şi Federaţia Europeană de Software Interactiv – IFSE) s-a putea dovedi a fi o mai bună strategie, comparativ cu dezvoltarea de „coduri de conduită” în cadrul aşa-numitului proces de „autoreglementare”.

Întâlnirea Comisiei de experţi din martie 2011 a a fost dedicată însă în cea mai mare parte discuţiilor asupra proiectului de recomandare privind o nouă noţiune de media. Activitatea Comisiei în acest domeniu constă în a examina în ce măsură şi în ce condiţii serviciile web 2.0 ar trebui să fie considerate parte a unui „ecosistem media” (care să înlocuiască termenul tradiţional de „peisaj media”) şi, ca urmare, reglementate, parţial sau total, prin legi relevante care să abordeze şi probleme legate de drepturile omului, democraţie şi supremaţia legii.

Ca urmare a discuţiile intense purtate în cadrul Comisiei în septembrie 2010 au fost elaborate două documente: proiectul de Recomandare privind o nouă noţiune de media şi un proiect de anexă care cuprinde două seturi de instrumente ce ar putea fi folosite pentru a se stabili dacă şi în ce măsură un serviciu web 2.0 ar trebui considerat ca aparţinând categoriei „media”. Primul set de instrumente defineşte o serie de criterii, fiecare dintre ele fiind descris prin numeroşi indicatori. Al doilea set de instrumente oferă detalii despre modul în care aceste criterii pot fi utilizate şi aplicate. Această prezentare „neortodoxă”, aşa cum a fost catalogată în timpul întâlnirii, alături de eforturile semnificative depuse pentru a defini criteriile, indicatorii şi „manualul destinat celor care elaborează politici” (reprezentantii Elveţiei, Bulgariei şi Serbiei, alături de secretariatul Comisiei s-au retras practic în munţii Elveţiei pentru a le elabora) reprezintă două bune indicatoare ale gradului de complexitate a chestiunii dezbătute.

Dificultatea majoră constă în a garanta faptul că serviciile web 2.0 vor fi considerate servicii media, iar utilizarea lor va fi protejată ca atare, prin prevederi legale referitoare la libertatea presei şi protecţia jurnalismului, prin prisma interesului public şi a pluralismului de opinii, şi la protecţia valorilor democratice. Şi, în acelaşi timp, în a garanta faptul că includerea acestor servicii în categoria „media” nu va însemna că proprietarii serviciilor respective vor avea control editorial asupra informaţiei şi formelor în care aceasta este exprimată de către utilizatori sau că vor beneficia de exonerări sau derogări de la obligaţiile referitoare la „punerea dreptului la viaţă privată în acord cu normele care reglementează libertatea de exprimare”, aşa cum este prevăzut în art.9 din Directiva privind protecţia datelor cu caracter personal (deşi „numai în scopuri jurnalistic, artistice sau literare”). Documentele menţionate anterior sugerează un răspuns dual la această dilemă.

În primul rând, se recomandată a fi adoptată o nouă noţiune de media, mai largă, care să ia în considerare un întreg ecosistem media în cadrul căruia actorii media tradiţionali coexistă şi interacţionează cu actorii care îndeplinesc un întreg set de funcţii. Această categorie de actori ar include, pe lângă actorii care asigură producerea şi distribuirea media, nu doar utilizatorii transformaţi în „prosumatori”, dezvoltatorii de aplicaţii şi agregatorii de conţinut, ci şi un număr de „intermediari” (inclusiv din sectorul telecomunicaţiilor) care furnizează şi operează infrastructuri, reţele şi platforme. Prin recunoaşterea unui astfel de ecosistem media va trebui să se admită faptul că unii dintre aceşti noi actori au devenit adevăraţi deschizători de drumuri pentru informaţie, în măsura în care au puterea de a exercita un anumit „control” privind accesul la informaţie. În plus, acest ecosistem reprezintă şi o piaţă unde poziţia dominantă pe care unii actori au obţinut-o la nivel naţional sau global ar trebui văzută ca o problemă de concentrare a media, problemă care generează o serie de consecinţe de natură democratică şi care aduce în discuţie întrebarea dacă acestor actori privaţi ar trebui să li se impună obligaţii echivalente furnizorilor de servicii publice.

În al doilea rând, documentele promovează adoptarea unei abordări graduale şi diferenţiate în ceea ce priveşte aplicarea politicilor media unor actori atât de diferiţi, în funcţie de atribuţiile pe care le îndeplinesc şi de tipurile de interacţiuni, având în vedere faptul că acest ecosistem media se dezvoltă într-o realitate fluidă şi multidimensională. În acest scop, este propusă o listă de „indicatori media” grupaţi în funcţie de şase criterii: (1) control editorial sau supraveghere sau moderare, (2) scop, (3) intenţie, (4) arie de acoperire, (5) standarde profesionale, (6) aşteptări ale terţilor. Pentru fiecare dintre aceste criterii există o listă de indicatori menită să permită stabilirea caracterului media al unui serviciu (dacă un serviciu web 2.0 este într-adevăr un serviciu media) şi să definească cea mai potrivită scală pentru stabilirea măsurii în care un anumit serviciu web 2.0 îndeplineşte o funcţie media.

În urma discuţiilor asupra proiectului de recomandare s-a conturat un consens asupra relevanţei aceste noi noţiuni de media ca şi ecosistem. Ca şi observaţie, EDRi s-a opus, fără succes însă, menţionării, în documentele prezentate, a „instrumentelor de autoreglementare, inclusiv coduri de conduită”, întrucât, în contextl noi noţiuni extinse de media, aceste „instrumente” au o altă semnificaţie decât „codurile jurnalistice deontologice”.

Dezbaterile asupra seturilor de instrumente şi, în special, asupra criteriilor şi si indicatorilor aferenţi au fost mult mai intense, întrucât s-a concentrat asupra unor întrebări practice: ce politici media ar trebui aplicate diverselor categorii de servicii web 2.0? în ce modalitate? în ce măsură? EDRi şi-a exprimat punctul de vedere în cadrul acestor dezbateri, susţinând necesitatea stabilirii cu exactitate a serviciilor care nu pot fi considerate media şi care nu trebuie considerate media în nicio circumstanţă, fiind văzute doar ca servicii de comunicaţii. O astfel de măsură este necesară pentru a se evita tentanţia anumitor guverne, atunci când vine vorba despre implementarea de politici media la nivel naţional, de a utiliza recomandarea şi seturile de instrumente ale Consiliului Europei în alte scopuri decât cele pentru care au fost create. O astfel de situaţie ar putea avea ca efect politici represive referitoare la libertatea de exprimare şi libertatea de a avea acces la informaţie, politici la care însă Consiliul Europei nu se va putea opune întrucât ar reprezinta rezultatul, deşi nedorit, al propriilor sale recomandări.

Deşi intenţiile Consiliului Europei de a susţine şi promova, prin activitatea sa, drepturile fundamentale, libertatea mass-mediei şi democraţia în noul sector media sunt evidente, Consiliul ar trebui să acorde o atenţie deosebită aspectelor referitoare la consecinţele neaşteptate ale acţiunilor sale şi să depună toate eforturile necesare pentru a evita astfel de consecinţe. Ca şi exemplu al unei astfel de abordări, primul criteriu a fost definit ca şi „control editorial sau supraveghere sau moderare”, şi nu limitat la „control editorial”.

Diferenţa dintre o noţiune tradiţională de media şi noţiune nouă prezentată mai sus este reprezentată în principal de un control editorial ex-ante, în primul caz, şi o moderarea ex-post (sau, în tremeni generali, „supraveghere şi capacitate de acţiune” asupra conţinutului disponibil publicului), în al doilea caz. Gruparea acestor funcţii, abilităţi şi puteri într-un singur criteriu prezintă riscul echivalării rolului unui intermediar tehnic cu cel al unui consiliu editorial. Acest risc rezumă întreaga problemă a reglementării conţinutului de Internet de către intermediarii tehnici, problemă asupra căreia organizaţiile societăţii civile active în domeniul drepturilor digitale atrag în permanenţă atenţia.

Versiuni revizuite ale propunerilor de recomandări vor fi cel mai probabil prezentate în cadrul următoarei întâlniri a Comisiei de experţi. Având însă în vedere situaţia actuală, este puţin probabil ca distincţia clară între ceea ce reprezintă media şi ceea ce nu (prezentată de către EDRi şi susţinută aproape numai de către reprezentantul Olandei) să fie introdusă în noile documente, cu excepţia cazului în care, între timp,  activitatea Consiliului Europei atrage mai multă atenţie şi generează controverse puternice.

Noua noţiune de media va fi discutată în cadrul Dialogului European asupra Guvernanţei Internetului (EuroDIG), care va avea loc în Belgrad între 30 şi 31 mai 2011 şi se va afla şi pe agenda următoarei întâlniri a Comisiei de experţi programată pentru 21-21 septembrie 2011, cu doar câteva zile înainte de Forumul privind Guvernanţa Internetului (IGF) din 27-30 Septembrie 2011, Nairobi.

Licenţă: Creative Commons Atribuire 3.0