Directiva privind reţinerea datelor şi acţiunile Comisiei Europene
Articol preluat din Newsletter-ul EDRi 9.7
Directiva privind reţinerea datelor a fost adoptată în 2006 în circumstanţe controversate. Art.15 al Directivei obligă Comisia Europeană să transmită Parlamentului şi Consiliului, cel târziu la 15 septembrie 2010, un raport de evaluare a Directivei şi a impactului acesteia asupra operatorilor economici şi consumatorilor.
Întrucât au trecut aproape şapte luni de la acest termen limită, apare o întrebare evidentă: de ce nu a reuşit Comisia Europeană, în calitate de “gardian al tratatelor Uniunii Europene”, să îndeplinească obligaţiile legale care i-au fost impuse şi când le va îndeplini?
Principalul motiv al acestei întârzieri este legat de faptul că la începutul procesului de evaluare a Directivei au fost făcute câteva greşeli substanţiale. În primul rând, Comisia a eşuat în a recunoaşte faptul că, în conformitate cu prevederile Cartei Drepturilor Fundamentale ale Omului, Directiva este legală doar în condiţiile în care este “necesară şi îndeplineşte obiective de interes general”. A doua greşeală a Comisie a fost aceea de a fi ajuns la o concluzie ( „reţinerea datelor este aici să rămână”) înainte chiar de începerea procesului de evaluare, limitând astfel domeniul de aplicare al acestei evaluări şi pornind de la presupunerea că statele membre vor avea răspunsuri la întrebările referitoare la valoarea procesului de reţinere a datelor. Ulterior, Comisia a făcut încă un pas greşit, nesolicitând niciun fel de informaţii statelor membre care nu au implementat Directiva. În acest context, Comisia nu a fost capabilă să realizeze o evaluare a nivelului datelor esenţiale stocate ca rezultat al aplicării prevederilor Directivei, considerând însă legislaţia ca fiind “necesară”.
Atunci când, în al doilea trimestru al anului 2010, Comisia a solicitat date de la statele membre, a primit foarte puţine informaţii utilizabile. În aceste condiţii, Comisarul Malmström s-a adresat în mod direct statelor membre, în cadrul Consiliului pentru Justiţie şi Afaceri Interne din 15 iulie, iar ulterior o scrisoare din partea Comisiei a fost transmisă statelor membre pe acest subiect. Scrisoarea evidenţiază însă faptul că prevederile Cartei Drepturilor Fundamentale ale Omului (pe care toţi comisarii europeni s-au angajat, prin jurământ, să o respecte) nu sunt luate în considerare de către Comisie, întrucât se arată că executivul european nu încearcă să demonstreze necesitatea Directivei – “în lipsa acestor informaţii va fi dificil penru Comisie să demonstreze într-o manieră adecvată faptul că Directiva este utilă”. În plus, Comisia a solicitat să i se furnizeze exemple de cazuri în care datele reţinute ca urmare a aplicării Directivei “au jucat un rol determinant”, fără să solicite însă, aşa cum ar fi trebuit, exemple de cazuri în care datele care au jucat un rol determinant au fost acelea care nu ar fi fost reţinute dacă Directiva nu ar fi existat.
După ce a creat această situaţie dificilă, Comisia a reuşit să “se afunde” şi mai mult atunci când, în cadrul conferinţei din decembrie 2010 dedicată reţinerii datelor, Comisarul Malmström a menţionat, din motive deloc evidente, că “reţinerea datelor este aici să rămână”. Şi asta în ciuda faptului că statele membre au transmis informaţii inadecvate despre aplicarea Directivei şi că serviciile Comisiei Europene sunt departe de a fi capabile să furnizeze un raport util asupra informaţiilor care au fost puse la dispoziţie de către statele membre.
Unde ne aflăm, aşadar, în momentul de faţă? La sfârşitul lunii februarie, Directoratul General pentru Afaceri Interne (DG HOME) din cadrul Comisiei Europene a transmis altor directorate un raport preliminar de evaluare a Directivei, raport abundă însă în spaţii libere ce ar fi trebuit completate cu informaţiile furnizate de către statele membre. Însă răspunsurile acestor directorate nu sunt deloc generoase în laude la adresa activităţii desfăşurate până în prezent de către DG HOME cu privire la acest subiect. Nu este clar când şi cum va actualiza DG HOME acest document pe baza răspunsurilor primite, însă este foarte clară situaţia dezastruoasă la care s-a ajuns ca urmare a concluziilor premature trase cu privire la acest proces de evaluare, înainte ca evaluarea propriu-zisă sa aibă loc.
Date fiind informaţiile lacunare prezentate de către statele membre, Comisia nu are absolut nicio bază pentru a putea pretinde că valoarea aduăgată dată de Directivă activităţilor de aplicare şi verificare a respectării prevederilor legale conferă Directivei un caracter necesar (şi astfel legal). În aceste condiţii, Comisia nu poate merge mai departe cu o revizuire a Directivei. Din acelaşi motiv, nu poate alege pur şi simplu să nu facă nimic. La fel cum nu poate îmbunătăţi Directiva luând în considerare experienţele statelor membre (precum Germania şi România) care nu i-au implementat prevederile, din simplul motiv că nu a solicitat niciun fel de informaţii de la aceste ţări. Şi, întrucât s-a supus dorinţelor anumitor state membre mari proclamând faptul că “reţinerea datelor este aici să rămână”, până şi o “retragere” tactică pare dificilă din punct de vedere politic, chiar dacă, din punct de vedere legal şi practic, acesta ar fi singurul pas raţional pe care l-ar putea face.
Poate Comisia ar trebui să înceapă să asculte şi să “înveţe” din cuvintele unui fost membru suedez al Parlamentului European, care, în ziua în care Directiva a fost adoptată în Parlament, a declarat: “ Este dificilă adoptarea unei poziţii asupra acestei chestiuni complicate. Este necesară o reflectare atentă asupra problemei, precum şi o evaluare solidă a aspectelor legate de viaţa privată, de consecinţele tehnice şi de costurile impuse operatorilor de comunicaţii electronice, şi, implicit, consumatorilor.”(Sunt cuvintele aceleeaşi Cecilia Malmström care astăzi, surpinzător, susţine un alt punct de vedere.)
Licenţă: Creative Commons BY 3.0
Add new comment